Insulele Feroe sunt un grup de insule în partea nordică a Oceanului Atlantic, între Scoţia, Norvegia şi Islanda. Sunt o regiune autonomă a Regatului Danemarcei din 1948 şi, de-a lungul anilor, au preluat controlul asupra majorităţii problemelor de stat, exceptând apărarea (nu deţin o armată proprie organizată, care rămâne responsabilitatea Danemarcei, cu excepţia unei mici poliţii şi a Pazei de Coastă) şi relaţiile externe.

Numele de Feroe este dat şi unei regiuni maritime britanice. Au legături tradiţionale puternice cu Islanda, Shetland, Insulele Orkney, Insulele Hebride Exterioare şi Groenlanda. Arhipelagul a fost despărţit de Norvegia în 1815. Insulele au proprii reprezentanţi în cadrul Consiliului Nordic.

Insulele Feroe sunt de fapt un grup format din 18 insule, pe coasta Europei de nord, între Marea Norvegiei şi nordul Oceanului Atlantic, cam la jumătatea distanţei dintre Islanda şi Norvegia. Arhipelagul nu are nici o graniţă de uscat cu vreo altă ţară

Insulele Feroe au de la Enniberg, în nord, până în Akraberg, în sud, 113 km lungime şi din Mykineshólmur, în vest, până în Fugloy, în est, 75 km lăţime. Coasta crestată, care în mare parte este faleză, se întinde peste 1289 km. Singura insulă care este nelocuită este Lítla Dímun. Insulele sunt stâncoase, având câteva vârfuri joase. Înălţimea medie a arhipelagului este de 300 metri deasupra mării. Dacă atmosfera este senină, se poate privi de jur împrejur întreg arhipelagul, de pe vârful celui mai înalt munte, Slættaratindur, de la 882 m deasupra nivelului mării. Prin Capul Enniberg, Insulele Feroe posedă cea mai înaltă stâncă din lume (754 m), care iese la un unghi drept din mare. Pe uscat mai există câteva vârfuri mai înalte, dar acestea nu sunt verticale.

Nici un punct din Insulele Feroe nu se află la o depărtare mai mare de 5 km de mare. Aproape toate locurile din insule se află la protecţia porturilor naturale din fiorduri şi golfuri. Aceste fiorduri pecetluiesc soarta balenei pilot cu înotătoare lungi, ele fiind vânate aici. În văi şi pe platouri terenul este de obicei mlăştinos, iar pământul este străbătut de mai multe pâraie, mai mici sau mai mari, care formează uneori cascade sau se varsă direct în mare.